Sezatoarea

Sezatoarea

Şezătoarea constituie un obicei important în viaţa socială a satului deoarece îi educă pe copii în spiritul valorilor traditionale româneşti, dezvoltându-le dragostea pentru frumos. Sezătorile se organizau după terminarea muncilor de toamnă, în postul Crăciunului şi în perioada iernii după Bobotează până la începerea postului Paştelui.

Prin şezători lumea satului îmbina într-un mod plăcut lucrul cu voia bună. În cadrul întâlnirilor restrânse se analizau, predau şi exersau coduri comportamentale. Aici se „cultiva” un respect pentru vârstnici, grija pentru copii, relaţii oportune între vecini, raportarea la autoritatea civilă, militară şi religioasă. În sezători se învăţau unele deprinderi practice dar se derulau si numeroase obiceiuri.

În postul Crăciunului, femeile se ocupau cu torsul cînepii, al inului, al lânii şi pentru că se lucra într-un cadru comunitar lucrul era făcut cu mai multă plăcere şi spor.

După terminarea treburilor casnice, odată cu lăsarea serii femeile îşi luau cele necesare (furcă, fus, caier de lână, ţegi, pânză pe care coseau prosoape sau feţe de masă etc.) şi plecau spre casa unde trebuia să aibă loc şezătoarea. Şezătorile se făceau la lumina lămpii cu gaz. Fetele tinere învăţau lucruri noi de la femeile mai vârstnice, astfel şezătoarea reprezentând o formă de iniţiere.

Dacă cu jumătate de secol în urmă aceste obiceiuri erau păstrate cu sfinţenie de bătrâni, astăzi cu greu le regăseşti printre oamenii locului, tinerii satului dezrădăcinându-se. Doar pe la unele case femeile mai în vârstă se ocupă din când în când de scărmănatul şi torsul lânii, de ţesut si strincanitul cipcii. De organizare se ocupau fetele şi femeile. Tot în şezători se coseau cămeşile pentru viitorii miri din anul respectiv precum şi cămăşile de soacre. Viitoarele mirese veneau în şezători cu pânza ţesută  pe care femeile mai pricepute o croiau după măsurile pe care le aveau . Gazda, unde avea loc şezătoarea trebuia să servească musafirii cu ceva mâncare şi băutură. Feciorii (flăcăii) împăcau o muzică şi plecau spre locul unde se ţinea şezătoarea. La apariţia lor lucrul înceta şi feciorii invitau fetele şi femeile mai tinere la joc. Nu se ţinea cont de rangul oamenilor în cadrul comunităţii. Întâlnirea la şezători reprezintă un ritual care îi unea. Atmosfera era veselă se împletea utilul cu plăcutul, munca cu cântecul. Nu exista şezătoare la care să nu se spună glume, ghicitori sau întâmplări deosebite din viaţa satului.

Portul popular purtat în acele zile de participanţi dadea un aer de sărbătoare activităţii desfăşurate.

Într-o atmosferă ambientală specifică zonei,la asfel de evenimente, bunicile copiilor se reîntorc o clipă în lumea copilăriei lor, rememorând colindele, urăturile şi urările rostite pe uliţele satului de Crăciun şi Paşte.

Valoarea deosebită a şezătorilor este determinată pe de o parte de conţinutul educativ al materialului utilizat cât şi de calitatea artistică a acestuia, iar pe de altă parte modul de organizare şi antrenare a copiilor într-o astfel de activitate, nu este altceva decât o metodă alternativă de învăţământ.

Încercăm să păstrăm la sat obiceiul şezătorilor prin evenimente special organizate in acest sens şi să transimtem din generaţie in generatie ceea ce inca se mai pastreaza si se mai stie  din  datele şi obiceiurile străvechi.

Prin acete şezători urmărim să formăm copiilor unele trăsături morale,  să primească şi să transmită frumuseţea artei populare din generaţie în generaţie.